Reportaj de personaj-E

Dacă există o astfel de specie jurnalistică, nu stiu, însă sigur există situaţii în viaţă care nu pleacă fără să lase urme şi fără să îţi dea un prilej de introspecţie. Aşa că îţi permiţi să mai adaugi, să mai ştergi şi să mai regândeşti ceea ce credeai că deja ştii într-un anume fel.

Am fost aseară la o nuntă. Nu o să povestesc ce rochii am văzut, ce s-a mâncat sau cât de mult s-a băut. O să vă scriu, însă, despre ceea ce  am văzut în spatele acestora. O să vă împărtăşesc cum un astfel de eveniment poate să îţi dea teme de reflecţie şi câteva mici lecţii de viaţă. Unele le ştim, însă, mie mi-a priit să mi le reamintesc.

Boala nemulţumirii

Pe Moş Ion l-am cunoscut atunci când copiii îşi iubesc poate cel mai mult taţii şi le cer dulciuri. Pentru mine el era cel care făcea asta. I-am atribuit involuntar, cu sufletul meu de copil acest rol. Venea des şi îmi aducea câte jumate de sacoşă. Îmi spunea glume şi mă alintă.Ocazional, eu intram în firescul de care alţii copii se bucurau zilnic. Şi mă mulţumeam, chiar dacă îşi împărţea dragostea de părinte între mine şi fiica lui.

S-a întâmplat ca o perioadă lungă de timp să nu-l mai văd  şi să-l reîntâlnesc acum, când  ‘’a ajuns cu bine’’cum zice el, să-şi vadă fiica mireasa.

Se spune că plângi mereu după ceea ce nu ai, iar asta nu te lasă să vezi şi să te bucuri de ceea ce ai.

Am admirat dintotdeauna mândria unui tată de fată. Atunci când iese cu ea în oraş. Când o însoţeşte în clipe preţioase pentru ea. Când se vede că se făleşte ca-o are alături. Am admirat ajutorul pe care i-l oferă. Şi am tânjit, recunosc, că nu pot cunoaşte sentimentul şi că n-am avut o astfel de persoana lângă mine.

Mereu am avut nemulţumirea asta pe care m-am străduit s-o vindec. Apropierea tatălui de fiica lui îmbrăcată în alb, uniunea şi iubirea dintre ei  au declanşat un flash. De fapt asta a declanşat în mine momentele de analiza, a vieţii, a neîmplinirii.

Conjuncturile şi oamenii pe care i-am întâlnit aseară mi-au clintit, însă, ceea ce eu credeam şi m-au încurajat să-mi schimb viziunea. Am reîntâlnit oameni pe care nu îi mai văzusem demult, din copilăria mea. Oameni sinceri, veseli, pe care îmi doresc să-i mai revăd. Oameni care m-au binedispus. Şi mai ales l-am revăzut pe Moş Ion, acelaşi din copilăria mea, care m-a asigurat, îmbrăţişându-mă, că mereu voi fi fata lui.

Am realizat că, deşi soarta nu ne-a încadrat şi pe noi într-o normalitate a lumii, (indiferent despre care e vorba),  până la urmă, aceasta împlinire se poate forma din părticele mici, care vin de la oamenii de lângă noi. Care ne stimează. Care se simt bine în prezenţa noastră. Care ne zâmbesc. Care se bucura că ne văd. Care ne vor fi alături în clipe dificile. Şi care nu ne spun, dar ne iubesc.

Orice lipsă poate fi de fapt, acoperită. Ce-i trist e că, deşi e numită lipsa, parese totuşi că o cărăm ca pe o piatră grea.

Nu ne dăm seama, dar tot ce avem nevoie se afla mai întâi în noi, iar mai apoi împrejur.

Confucius avea o mare vorba : ,, Fiecare lucru are frumuseţea lui, dar nu oricine o vede.’’

Adevărul păcătosului

La masa alăturată de a mea, stătea un grup de oameni mai în vârstă. Pe unii îi cunoasteam, erau din acelaşi sat unde eu am copilărit. Printre ei, un moşulică burtos, simpatic, cu fălcile roşcovane şi părul alb. Roşu la faţă, gesticula din mâini şi părea implicat într-o discuţie. Mi-am amintit apoi că-l ştiu şi pe el şi studiind masa la care stă, am dedus că reuşise să termine cam 2 sticle de wisky. Era parfumat şi vesel. Cel mai vesel şi fără probleme. Părea un copil pe care-l scapi la joacă după câteva ore bune de făcut teme.

Nevasta, o doamnă elegantă, înaltă şi subţire încerca să ţină hăţurile situaţiei, zâmbind şi păstrându-şi calmul. Îl mai trăgea lângă ea, îi mai dădea câte un ghiont, îi mai turna un pahar cu apă rece, sau o  privire tăioasă, ascunsă de ochii lumii. Când l-am văzut , mi-am adus aminte de cetăţeanul turmentat. Dar nu ăla care întreabă de vot, care-i preocupat de problemele vieţii, ci ăla care-i nervos că nu-şi poate trăi viaţa cum vrea.

-,, Ce dragă, că nu ne distrăm în toată ziua. Du-te şi dansează, că n-am venit să ne fandosim!’’.

În esenţa vorbelor lui, era adevăr. El avea dreptate, dar n-avea curaj să trăiască pe deplin.  Îşi făcuse, însă, cu cele aproape 2 sticle şi-şi puse, cum se spune, beleaua pe cap.

Ea, femeia care îşi păstrează diplomaţia şi forţa feminităţii, forţa cu care a încercat să dezmărginească bărbatul din stupiditate. El, cel care nu iese din stupiditate şi care îşi păstrează filosofia.

Minute mai târziu îl aud spunându-i unui domn de lângă el:

‚,-Nu contează ce se întâmplă, trebuie să mergem înainte! Noi trebuie să mergem înainte!’’