Never let me go- ultimul strigăt mut către viaţă

Afli că eşti o clonă şi că ai fost creat pentru a dona organe. Că trebuie că renunţi la fiecare părticică din tine care iţi dă viaţă. Afli că trebuie sa trăieşti iubirea pe jumătate si să îţi scurtezi clipele de bucurie. Îţi împlineşti rolul şi spui adio vieţii. O implori să nu te părăsească niciodată, pentru că tu vei fi cel care o va părăsi întâi. 

Cu o poveste controversată, ce stârneşte indignare şi uimire, Neverlet me go a deschis la finele anului 2010 Festivalul de Film de la Londra. Este realizat după  romanul cu acelaşi nume al lui Kazuo Ishiguro, unul dintre cei mai cunoscuţi autori de ficţiune contemporani. Romanul este considerat a fi unul dintre cele mai bune ale autorului şi este considerat de The New York Times ca fiind una dintre cele mai bune cărţi ale anului.  

Tema filmului, clonarea şi donarea de organe este  sumbră şi naşte întrebări fundamentale despre existenţa umană. Kathy, Ruth,Tommy (Carey Mulligan, Keira Knightley,  şi Andrew Garfield) sunt prinşi într-un joc în care au rolul de pioni principali. Ei au  destinul hotărât dinainte şi nu se pot împotrivi. Povestea este prezentată prin prisma lui Kathy, care ajunsă la vârsta de 28 de ani rememorează clipele  petrecute alături de cei doi prieteni ai săi la Centrul Hailsham. Întreaga lor copilărie este închisă ca într-o colivie, în internatul din decorul  Angliei rurale al anilor 1978, care iniţial este înfăţişat ca fiind  un centru menit să-i educe pe elevi în spiritul corectitudinii şi al disciplinii şcolare şi individuale. Ulterior, printr-o tensiune gradată,  Hailsham ni se prezintă ca o fabrică de maşinării de organe. Aici, locul nu este unul ce oferă căldura şi armonia necesară copilăriei. Este locul care îi pregăteşte pe copii să  devină ‘’ingrijitori’’ şi mai apoi ‘’donatori’’.

Un element ieşit din normalitate, care trezeşte senzaţia de totală bulversare este faptul că elevii din centru nu pomenesc niciodată despre existenţa unei ‘’mame’’, sau a unui ‘’tată’. Ei nu au voie să plece dincolo de gardul şcolii, pentru ei acesta fiind cel mai mare mister. Tocmai eludarea  misterului face din Never let me go o dramă ce naşte lacrimi, greu de suportat pentru privitor: la vârsta majoratului Kathy, Ruth şi Tommy vor pătrunde în lumea de după gard pentru a-şi îndeplini crunta sarcină, donarea de organe. În mijlocul acestui vârtej ucigător, este plasată cu fineţe povestea de iubire dintre Kathy şi Tommy, care are menirea de a alina sufletele chinuite de cruntul  lor destin, dar şi de a amplifica dramatismul prin neîmplinirea poveştii de dragoste dintre cei doi tineri. Se formează şi un triunghi amoros ce le îngreunează şi condimentează adolescenţa prin  răutatea şi intrigile lui Ruth.

Deşi au o soartă trasată şi ştiuta dinainte , ‘’clonele’’ Kathy, Ruth şi Tommy au parte de trăiri fireşti prin care trec şi ceilalţi pământeni: gelozie, iubire, ură, repulsie, dezamăgire, refuz şi trădare. Conflictul lor interior e  unul ce atinge cele mai înalte cote, dominat de sentimente inimaginabile. Se naşte în mintea oricui întrebarea: cum e să ştii că eşti o copie a cuiva şi eşti conceput pentru a dona organe? Acţiunea atinge punctul culminant când cei trei tineri se uită prin geamul unei cafenele pentru a vedea clona originală a lui Ruth. Un alt moment ce trezeşte indignare e atunci când Kathy şi Tommy primesc refuzul amânării cu 3 ani a începerii donaţiilor. Le este astfel spulberată speranţa că dacă două persoane demonstrează că se iubesc, sfârşitul le poate fi amânat câtuşi de puţin. 


Şi atunci care mai e rostul iubirii? De ce să ne construim vise dacă în final vom sfârşi prin a fi îngrijitori, iar apoi donatori? Cum poţi fi tu un  ‘’produs ‘’ destinat pentru altcineva, care îţi ia dreptul de a decide, de a trăi, de a te împlini, de a te bucura, de a zâmbi?

Never let me go e o inspiraţie din  numele unui  cântec pe care actriţă principală Kathy îl asculta în vremea când locuia la Centrul Hailsham şi are un nume predestinat. Va deveni pe parcurs laitmotivul întregii poveşti, în acesta regăsindu-se strigătul dorinţei arzătoare a celor trei de a trăi şi zbuciumul lor sufletesc.  Profunzimea filmului este dată de jocul actoricesc, de o interpretare intensă a acestora, însoţită de replici şi gesturi sugestive, ce se pliază perfect  cu realitatea dură pe care tinerii trebuie să o înfrunte.

Sentimentele i-au umanizat,  au iubit, şi au avut  curajul de a-şi face planuri de viitor. Donarea de organe îi va sfârşi, însă, pe fiecare, rând pe rând.  Never let me go e un tablou al vieţii, al morţii şi al iubirii spulberate, pictat cu durere, care trezeşte fiori şi melancolie.


Un film ce merită văzut! Dorinţa tinerilor de a trăi, care în final este doborâtă, te face să preţuieşti viaţa.