Despre cum a fost

Dacă aş fi fost Shakespeare aş fi scris o dramă, filosofică. Dacă aş fi fost Eminescu m-aş fi exprimat cu jale şi dor, în versuri. Dacă aş fi fost Balzac, m-aş fi întins într-un savuros roman. Sunt, însă, studentul, posibilul viitor jurnalist care scrie din ce-a trăit şi a simţit.

Au trecut aproape 3 ani. Atunci urcam ca un novice scările universităţii…acum le cobor şi derulez episoadele unui film pe care-l voi păstra în amintire, mereu, cu drag.

Rememorez frânturi care din motive speciale nu le voi uita. 

Am fost curioasă, apoi am avut curaj. M-am urcat pe lampioane şi am coborât în mocirlă. Am ţipat, m-am intrigat, mi-am pus întrebări, am aşteptat, am căutat şi am făcut compromisuri.  M-am comparat cu ceilalţi, am fost în competiţie, am alergat, am dezamăgit şi am fost dezamăgită.                 

Am văzut cum e să te saturi şi să îţi faci chef să o iei de la capăt.

Toţi am fost nesiguri, am fost refuzaţi, însă am perseverat şi am avut puterea să continuăm!

Ne-am certat, am plâns, am greşit şi am exagerat. Şi totuşi am învăţat să ne bucurăm de clipe şi să ne împăcăm.

Mi-am dat seama că am subestimat mulţi oameni. Şi îmi pare rău. Am avut o surpriză să-i descopăr calzi, veseli şi cu bun simţ.

Mi s-a arătat că, uneori, oamenii cu renume sunt de fapt mici. Am dedus că ăia mici sunt de fapt mari, şi că îi găseşti greu.

Sunt destui oameni de valoare numai că trebuie să vrei să-i vezi. Şi să-i cauţi. 

Am luat lecţii de acceptare, răbdare si înţelegere. Şi ştiu că încă mai am de lucrat la asta. 

Reportaj de personaj-E

Dacă există o astfel de specie jurnalistică, nu stiu, însă sigur există situaţii în viaţă care nu pleacă fără să lase urme şi fără să îţi dea un prilej de introspecţie. Aşa că îţi permiţi să mai adaugi, să mai ştergi şi să mai regândeşti ceea ce credeai că deja ştii într-un anume fel.

Am fost aseară la o nuntă. Nu o să povestesc ce rochii am văzut, ce s-a mâncat sau cât de mult s-a băut. O să vă scriu, însă, despre ceea ce  am văzut în spatele acestora. O să vă împărtăşesc cum un astfel de eveniment poate să îţi dea teme de reflecţie şi câteva mici lecţii de viaţă. Unele le ştim, însă, mie mi-a priit să mi le reamintesc.

Boala nemulţumirii

Pe Moş Ion l-am cunoscut atunci când copiii îşi iubesc poate cel mai mult taţii şi le cer dulciuri. Pentru mine el era cel care făcea asta. I-am atribuit involuntar, cu sufletul meu de copil acest rol. Venea des şi îmi aducea câte jumate de sacoşă. Îmi spunea glume şi mă alintă.Ocazional, eu intram în firescul de care alţii copii se bucurau zilnic. Şi mă mulţumeam, chiar dacă îşi împărţea dragostea de părinte între mine şi fiica lui.

S-a întâmplat ca o perioadă lungă de timp să nu-l mai văd  şi să-l reîntâlnesc acum, când  ‘’a ajuns cu bine’’cum zice el, să-şi vadă fiica mireasa.

Se spune că plângi mereu după ceea ce nu ai, iar asta nu te lasă să vezi şi să te bucuri de ceea ce ai.

Am admirat dintotdeauna mândria unui tată de fată. Atunci când iese cu ea în oraş. Când o însoţeşte în clipe preţioase pentru ea. Când se vede că se făleşte ca-o are alături. Am admirat ajutorul pe care i-l oferă. Şi am tânjit, recunosc, că nu pot cunoaşte sentimentul şi că n-am avut o astfel de persoana lângă mine.

Mereu am avut nemulţumirea asta pe care m-am străduit s-o vindec. Apropierea tatălui de fiica lui îmbrăcată în alb, uniunea şi iubirea dintre ei  au declanşat un flash. De fapt asta a declanşat în mine momentele de analiza, a vieţii, a neîmplinirii.

Conjuncturile şi oamenii pe care i-am întâlnit aseară mi-au clintit, însă, ceea ce eu credeam şi m-au încurajat să-mi schimb viziunea. Am reîntâlnit oameni pe care nu îi mai văzusem demult, din copilăria mea. Oameni sinceri, veseli, pe care îmi doresc să-i mai revăd. Oameni care m-au binedispus. Şi mai ales l-am revăzut pe Moş Ion, acelaşi din copilăria mea, care m-a asigurat, îmbrăţişându-mă, că mereu voi fi fata lui.

Am realizat că, deşi soarta nu ne-a încadrat şi pe noi într-o normalitate a lumii, (indiferent despre care e vorba),  până la urmă, aceasta împlinire se poate forma din părticele mici, care vin de la oamenii de lângă noi. Care ne stimează. Care se simt bine în prezenţa noastră. Care ne zâmbesc. Care se bucura că ne văd. Care ne vor fi alături în clipe dificile. Şi care nu ne spun, dar ne iubesc.

Orice lipsă poate fi de fapt, acoperită. Ce-i trist e că, deşi e numită lipsa, parese totuşi că o cărăm ca pe o piatră grea.

Nu ne dăm seama, dar tot ce avem nevoie se afla mai întâi în noi, iar mai apoi împrejur.

Confucius avea o mare vorba : ,, Fiecare lucru are frumuseţea lui, dar nu oricine o vede.’’

Adevărul păcătosului

La masa alăturată de a mea, stătea un grup de oameni mai în vârstă. Pe unii îi cunoasteam, erau din acelaşi sat unde eu am copilărit. Printre ei, un moşulică burtos, simpatic, cu fălcile roşcovane şi părul alb. Roşu la faţă, gesticula din mâini şi părea implicat într-o discuţie. Mi-am amintit apoi că-l ştiu şi pe el şi studiind masa la care stă, am dedus că reuşise să termine cam 2 sticle de wisky. Era parfumat şi vesel. Cel mai vesel şi fără probleme. Părea un copil pe care-l scapi la joacă după câteva ore bune de făcut teme.

Nevasta, o doamnă elegantă, înaltă şi subţire încerca să ţină hăţurile situaţiei, zâmbind şi păstrându-şi calmul. Îl mai trăgea lângă ea, îi mai dădea câte un ghiont, îi mai turna un pahar cu apă rece, sau o  privire tăioasă, ascunsă de ochii lumii. Când l-am văzut , mi-am adus aminte de cetăţeanul turmentat. Dar nu ăla care întreabă de vot, care-i preocupat de problemele vieţii, ci ăla care-i nervos că nu-şi poate trăi viaţa cum vrea.

-,, Ce dragă, că nu ne distrăm în toată ziua. Du-te şi dansează, că n-am venit să ne fandosim!’’.

În esenţa vorbelor lui, era adevăr. El avea dreptate, dar n-avea curaj să trăiască pe deplin.  Îşi făcuse, însă, cu cele aproape 2 sticle şi-şi puse, cum se spune, beleaua pe cap.

Ea, femeia care îşi păstrează diplomaţia şi forţa feminităţii, forţa cu care a încercat să dezmărginească bărbatul din stupiditate. El, cel care nu iese din stupiditate şi care îşi păstrează filosofia.

Minute mai târziu îl aud spunându-i unui domn de lângă el:

‚,-Nu contează ce se întâmplă, trebuie să mergem înainte! Noi trebuie să mergem înainte!’’

Lasă Facebook-ul, începe să trăieşti!

Sufocant ! Cu dureri de cap ! Cu vinovăţia că n-am făcut nimic util, că am pierdut timpul degeaba. E sentimentul care mă încearcă de fiecare dată când petrec mult timp pe Facebook. Mult timp= ore. 

 Rareori mi se întâmplă să gasesesc lucruri utile şi interesante pe Facebook. Ştiu că sunt dependentă, însă e doar pentru câteva minute de verificare. Ce a mai făcut x ? Ce poze noi mai sunt ? Este ziua de naştere a cuiva ? Atât. E mai mult dependenţa de te miri ce, de aproape nimic, ceva insignifiant, nu de ceva anume, concret. Am intrat într-un mecanism zilnic, dar de care putem scăpa. Am încercat eu şi a funcţionat. Am închis contul şi...redeschis a fost, mai mult pentru informaţiile pe care le primesc pentru facultate, că de altfel, nu. 

 Deci... 

 Pot să tastez şi altceva, nu numai numele faimos care ne mănâncă din timp. 

 Mi se aglomerează privirea şi zeci de ţinute pompoase cu titluri atractive apar zilnic online, pe Wall. Vreau să văd hainele în magazine. Să văd croiala rochiilor pe manechin. Să colind magazine, să fiu sătulă de probat, de modă, de culori. Să pun mâna, să le verific, să nu fie descusute, să probez.

 Nu mai vreau să văd aceleaşi poze postate periodic. Nunta, botez, plimbare, cafea în oraş, în bancă la facultate, în pat la spital, în club cu prietenii săi. Vreau să aud oamenii vorbind, ţipând, să-i văd alergând, zâmbind, enervându-se. 

Vreau să plâng eu, cu adevărat, fără a posta melodii în care alţii plâng. 

 Vreau să citesc vechi pagini ale cărţilor prăfuite de vreme şi nu rânduri seci, care vor să exprime ceva. 

 E firescul vieţii. Al nostru, aşa cum îl ştiam.

Never let me go- ultimul strigăt mut către viaţă

Afli că eşti o clonă şi că ai fost creat pentru a dona organe. Că trebuie că renunţi la fiecare părticică din tine care iţi dă viaţă. Afli că trebuie sa trăieşti iubirea pe jumătate si să îţi scurtezi clipele de bucurie. Îţi împlineşti rolul şi spui adio vieţii. O implori să nu te părăsească niciodată, pentru că tu vei fi cel care o va părăsi întâi. 

Cu o poveste controversată, ce stârneşte indignare şi uimire, Neverlet me go a deschis la finele anului 2010 Festivalul de Film de la Londra. Este realizat după  romanul cu acelaşi nume al lui Kazuo Ishiguro, unul dintre cei mai cunoscuţi autori de ficţiune contemporani. Romanul este considerat a fi unul dintre cele mai bune ale autorului şi este considerat de The New York Times ca fiind una dintre cele mai bune cărţi ale anului.  

Tema filmului, clonarea şi donarea de organe este  sumbră şi naşte întrebări fundamentale despre existenţa umană. Kathy, Ruth,Tommy (Carey Mulligan, Keira Knightley,  şi Andrew Garfield) sunt prinşi într-un joc în care au rolul de pioni principali. Ei au  destinul hotărât dinainte şi nu se pot împotrivi. Povestea este prezentată prin prisma lui Kathy, care ajunsă la vârsta de 28 de ani rememorează clipele  petrecute alături de cei doi prieteni ai săi la Centrul Hailsham. Întreaga lor copilărie este închisă ca într-o colivie, în internatul din decorul  Angliei rurale al anilor 1978, care iniţial este înfăţişat ca fiind  un centru menit să-i educe pe elevi în spiritul corectitudinii şi al disciplinii şcolare şi individuale. Ulterior, printr-o tensiune gradată,  Hailsham ni se prezintă ca o fabrică de maşinării de organe. Aici, locul nu este unul ce oferă căldura şi armonia necesară copilăriei. Este locul care îi pregăteşte pe copii să  devină ‘’ingrijitori’’ şi mai apoi ‘’donatori’’.

Un element ieşit din normalitate, care trezeşte senzaţia de totală bulversare este faptul că elevii din centru nu pomenesc niciodată despre existenţa unei ‘’mame’’, sau a unui ‘’tată’. Ei nu au voie să plece dincolo de gardul şcolii, pentru ei acesta fiind cel mai mare mister. Tocmai eludarea  misterului face din Never let me go o dramă ce naşte lacrimi, greu de suportat pentru privitor: la vârsta majoratului Kathy, Ruth şi Tommy vor pătrunde în lumea de după gard pentru a-şi îndeplini crunta sarcină, donarea de organe. În mijlocul acestui vârtej ucigător, este plasată cu fineţe povestea de iubire dintre Kathy şi Tommy, care are menirea de a alina sufletele chinuite de cruntul  lor destin, dar şi de a amplifica dramatismul prin neîmplinirea poveştii de dragoste dintre cei doi tineri. Se formează şi un triunghi amoros ce le îngreunează şi condimentează adolescenţa prin  răutatea şi intrigile lui Ruth.

Deşi au o soartă trasată şi ştiuta dinainte , ‘’clonele’’ Kathy, Ruth şi Tommy au parte de trăiri fireşti prin care trec şi ceilalţi pământeni: gelozie, iubire, ură, repulsie, dezamăgire, refuz şi trădare. Conflictul lor interior e  unul ce atinge cele mai înalte cote, dominat de sentimente inimaginabile. Se naşte în mintea oricui întrebarea: cum e să ştii că eşti o copie a cuiva şi eşti conceput pentru a dona organe? Acţiunea atinge punctul culminant când cei trei tineri se uită prin geamul unei cafenele pentru a vedea clona originală a lui Ruth. Un alt moment ce trezeşte indignare e atunci când Kathy şi Tommy primesc refuzul amânării cu 3 ani a începerii donaţiilor. Le este astfel spulberată speranţa că dacă două persoane demonstrează că se iubesc, sfârşitul le poate fi amânat câtuşi de puţin. 


Şi atunci care mai e rostul iubirii? De ce să ne construim vise dacă în final vom sfârşi prin a fi îngrijitori, iar apoi donatori? Cum poţi fi tu un  ‘’produs ‘’ destinat pentru altcineva, care îţi ia dreptul de a decide, de a trăi, de a te împlini, de a te bucura, de a zâmbi?

Never let me go e o inspiraţie din  numele unui  cântec pe care actriţă principală Kathy îl asculta în vremea când locuia la Centrul Hailsham şi are un nume predestinat. Va deveni pe parcurs laitmotivul întregii poveşti, în acesta regăsindu-se strigătul dorinţei arzătoare a celor trei de a trăi şi zbuciumul lor sufletesc.  Profunzimea filmului este dată de jocul actoricesc, de o interpretare intensă a acestora, însoţită de replici şi gesturi sugestive, ce se pliază perfect  cu realitatea dură pe care tinerii trebuie să o înfrunte.

Sentimentele i-au umanizat,  au iubit, şi au avut  curajul de a-şi face planuri de viitor. Donarea de organe îi va sfârşi, însă, pe fiecare, rând pe rând.  Never let me go e un tablou al vieţii, al morţii şi al iubirii spulberate, pictat cu durere, care trezeşte fiori şi melancolie.


Un film ce merită văzut! Dorinţa tinerilor de a trăi, care în final este doborâtă, te face să preţuieşti viaţa.  

Taina de a nu rosti

Lucian Blaga spunea că cei mai mulţi oameni îşi sunt atât de străini încât ar trebui să vorbească la persoana a treia despre ei înşişi. Cel mai greu este, întâi de toate, să ne cunoaştem pe noi, să ne aflăm trăirile, simţirile, sentimentele, să privim înăuntrul nostru şi să putem scoate la lumină o imagine a Eu- lui. Să ne studiem gestica, privirile, plăcerile inimii, modalităţile în care interacţionăm cu ceilalţi. Să ne învăţăm şi să ne obişnuim, aşadar, întâi de toate cu noi înşine, pentru ca apoi să ne manifestăm cu uşurinţă în mediul colectiv.

Să ne iubim pe noi înainte de toate, să ne răsfăţăm, să îmbunătăţim şi să ne redescoperim standardele, să urcăm scări spirituale şi să ne respectăm.

Un blog care vă invită la clipe de tăcere construite prin cuvinte. Care vă pofteşte într-o simfonie a contemplării, a cunoaşterii şi a înţelegerii Lumii.

Căci tăcerea este un preludiu al deschiderii în faţa revelaţie. Este o cale de trecere, un pasaj. Căci înainte de creaţie, a fost tăcerea, iar tăcerea este o taină către meditaţie.


Aforisme:

• Tăcerea înseamnă uneori putere şi profunzime. Victor Hugo
• Mai melodioasă decât orice cântec este tăcerea. Christiana Rossetti
• Unul dintre cele mai dificile argumente de combătut este tăcerea. Josh Billings
• Tăcerea este zona de siguranţă a conversaţiei. Arnold H. Glasow
• Omul are nevoie de 2 ani pentru a învăţa să vorbească şi de 60 de ani pentru a învăţa să tacă. Lion Feuchtwanger

Aşa sunt eu

Poate părea atipic, însă mă regăsesc total într-o descriere a simbolisticii Săgetătorului, scrisă de Jean Chevalier. Spune cam aşa:

''Este omul care tinde să se identifice cu săgeata. El este realul, este cuvântul şi spiritul. 

Săgeata cu care se identifică săgetătorul înfăptuieşte sinteza dinamică a omului zburând către transformarea sa, prin cunoaştere, din animal în fiinţă spiritualizată.

Este un simbol al mişcărilor, al instinctelor nomade, al independenţei şi al reflexelor iuţi. El tinde să se decanteze spiritual, să se eleveze pe plan interior, iar instinctul şi ego ul să se depăsească în transcendenţă, prin înălţare spre suprauman.

Infaţişează un tablou al unei preapline creaturi care îşi fixează viaţa în spaţiul celei mai largi deschideri spre Univers. El se bazează pe un principiu de coeziune şi unificare, care contopeşte terestrul şi celestul, omenescul şi divinul, materia şi spiritul. La obîrşia tipului sagitarian distingem un Eu intens sau aflat  în expansiune, care îşi caută limitele şi aspiră să le depăşească, sub imboldul unui instinct al anvergurii. El manifestă un elan de participare, de integrare ideală în viaţa colectivă''.

Epopee, simfonie sau catedrală cum îl numeşte Chevalier, eu închei spunând, că, până la urmă, Săgetătorul este încrezător, un om spiritual, drept şi simplu. Aşa sunt eu.